miercuri, aprilie 12, 2006

Viena, ziua întâi

No, păi am ajuns ieri după amiază la Viena.

Zborul a fost liniştit. Cu excepţia a 15-20 de minute, după decolare, când ne-a zguduit destul de serios. Mami era mai calmă decât mine dar ei îi place să zbore. Mie nu :) Apoi aieronava s-a aburcat la altitudinea de croazieră (dacă aşa se traduce) şi ne-a lăsat să vegetăm (11h40') în linişte. Linişte relativă, că un kinder de nici doi ani ne-a delectat cu ceva in-flight entertainment. Căştile nu mergeau - nici la mine nici la Mami - aşa că ne-am uitat la trei filme mute. Plus kinderul cu coloana sonoră. Danke şion Austrian Airlines.
Am petrecut timpul numărând secundele ... şi minutele ... şi orele ... ceea ce înseamnă că io n-am reuşit să dorm deloc - Mami, da - şi în final am aterizat cu bine la Viena.

Am ajuns la hotel obosiţi, flămânzi, bătuţi de vântul rece (parcă ar fi sfârşitul lui februarie aici şi nu mijlocul lui aprilie!) şi am descoperit că nu au nici periuţe nici pastă de dinţi!

După ce ne-am lăsat bagajele în cameră ne-am grăbit să căutăm ceva de papa. Grea misiune! Nu că ar fi lipsit restaurantele - deşi comparativ cu Tokyo erau foarte puţine - dar era plin de piţerii şi doner kebab de parcă am fi ajuns la Stambul şi nu la Viena. Nu mai fusesem până atunci în Austria (decât în drum spre Germania) aşa că a durat un pic până să-mi pice fisa: tipii erau invadaţi! Am văzut în 30 de minute mai mulţi middle-easterns decât am văzut în 30 de ani! Până şi mirosul de pe străzi era de porţile orientului.

Cel mai nasol fost că au vrut să ne otrăvească la restaurant. "La Strada" îi zice. Şi nu pot pentru ca să-l recomand! Am comandat minestrone la început. Şi după ce am luat primele linguri a intrat direct pe primul loc în topul supelor prea sărate. Primul loc! Mami nici nu a putut să o mănânce. Apoi a venit pizza. Aia nu a fost rea. Dar prea sărată. Iar sucul prea dulce.
"Om fi noi prea pretenţioşi?! Sau poate nu le plac japonezii/românii?! (probabil că e adevărat cu români :P) Sau aşa mănâncă austriecii?! Care o fi rata mortalităţii la masă pe aici?!" Iată câte întrebări poate să-ţi declanşeze o ciorbă!

În final am găsit un Penny Markt (old love ;)) şi ne-am mai luat câte ceva de-ale gurii.

So far ... not so good. Măcar dacă s-ar îndrepta vremea...

marți, aprilie 11, 2006

Kodak-san, Sayonara

No, păi azi e ultima mea zi activă la Kodak Japan, R&D Center Yokohama.

Tehnic vorbind o să fiu angajat până pe 14 mai şi o să mai vin încă o dată pe 12 mai pt. nişte semnat de acte, dar probabil că voi fi pe post de vizitator atunci. Azi îmi predau crava... vreau să spun badge-ul şi access cardul :)

Tot azi o să scriu tradiţionalul email de sayonara, de genul ceror de care, din păcate, am primit atât de multe în ultimele luni...

Ar fi destul de multe de spus după 2 ani şi 9 luni, dar poate cel mai important e că am ajuns să cunosc oamenii (în special japonezii) mult mai bine decât înainte.

Pot spune că "am crescut" şi pe plan profesional. Şi am crescut nu atât din interacţiunea cu colegii mei din Yokohama (cu două mari excepţii), cât din cea cu cei din Rochester. Asta neînsemnând că unii sunt mai deştepţi decât alţii :)
Problema e că cei din Yokohama sunt specializaţi pe firmware development - ceva ce pe mine mă lasă rece - pe când cei din Rochester, cu care am lucrat eu, sunt cu preocupări mult mai diverse, dar gravitând în jurul web dev. Aşa că am avut destule subiecte comune de conversaţie...

No, păi la final io le doresc tuturor multe succese pe mai departe şi, deşi cu cei mai mulţi nu o să mă reîntâlnesc poate niciodată, cu câţiva cred că o să rămân în bune relaţii indiferent de firmele sau locurile unde o să lucrăm sau trăim.

Now go and buy that Kodak camera you always wanted! ;)

miercuri, aprilie 05, 2006

Azi ne-am mutat

Uite, chiar aici :) Undeva în puzderia aia de case, maşini şi oameni. Dar e aproape de parc. Şi nu e foarte poluat. Doar poluat.

No, păi e la părinţii lui Mami şi e temporar. Cum acum schimb serviciul (despre asta în alt mesaj) tre să schimb şi casa. Că aşa a fost dealul în sept. 2003. Prost deal. Dar n-am avut ce face la momentul ăla. Aşa că un nou servici mi-a adus şi un nou mutat. Şi detest mutatul. De fapt cine-l iubeşte? Poate doar Andi. Dar el e mai special ;) Şi e super-antrenat la faza asta.

A fost cam hardcore mutatul ăsta că în loc să-l facem printr-o companie specializată pe aşa ceva - cred ca sunt sute aici! - l-am făcut cu un prieten al tatălui lui Mami. Ca la mioritici :P
Aşa că, după ce ne-am strofocat mai bine de o săptămână cu împachetatul, sortatul, aruncatul lucrurilor vechi, etc, etc, în dimineaţa zilei de 5, după doar două ore de somn, am început să încărcăm lucrurile în camion(etă) - că era cam mică!
Runda finală de împachetat a început după ce am venit de la lucru, în seara de 4 şi s-a terminat a doua zi la 5:30 dimineaţa - pt. cei care mă întrebau cum m-am distrat de ziua mea, acum ştiţi :) Aşa că eram cam zombie în dimineaţa de 5 dar n-am avut ce face... Eram doar eu şi nenea prietenul şi bătutul în tastator nu întăreşte prea multe categorii de muşchi... Faza cea mai dramatică a fost când am realizat că trebuie să facem două drumuri că nu încap toate dintr-un foc!
Damn, am vrut să-i strig "think big, like Americans!" dar în final am realizat că dacă maşina ar fi fost mai mare nu ar fi încăput pe străduţele alea tipic japoneze. Probabil că aici e "think smart, like Japanese" ;)

Tipul era simpatic şi mă tot întreba de România şi de Ceauşescu-san :) şi de industrie şi agricultură samd, samd. Problema e că, io, cu japoneza mea de baltă nu prea pot să mă avânt în discuţii politico-economice. Aşa că îi dădeam dreptate în mai tot ce spunea :) Ce o fi înţeles despre România, numai el ştie :D

Acum că suntem (stră)mutaţi - că a fost mai mult de nevoie, decât de voie - mă simt, cumva, mai relaxat. Până la următorul mutat...